Aidoma umbrei văzute pe câmpie, mult mai în nord, silueta era mare şi, în mod ciudat, vagă. Chiar în timp ce privea, stelele începură să scânteieze estompat prin conturul întunecat, după care rămase numai văzduhul negru şi transparent. în stânga, acolo unde fusese, lucea acum Heliki, palidă, în descreştere.
- A fost o iluzie din cauza lumii, Yahan, murmură el. Culcă-te, delirezi.
- Nu, se auzi de lângă el vocea calmă a lui Mogien. N-a fost o iluzie, Rokannon. Era moartea mea.
- Nu. Lord! se ridică smiromul zgâlţâit de febră. Nu a ta; nu se poate! Am mai văzut-o, pe câmpie, când nu erai cu noi - şi-a văzut-o şi Olhor!
Chemând în ajutor ultimele fărâme de bun-simţ, de cumpătare ştiinţifică, de reguli desprinse din viaţă, Rocannon încercă să vorbească autoritar:
- Nu fi absurd! Mogien nu-l băgă în seamă.
- Am zărit-o pe câmpie, unde mă iscodea. Şi încă de două ori, în dealuri, când căutam trecătoarea. A cui moarte să fie dacă nu a mea ? A ta, Yahan ? Eşti tu un lord, un Angyar; porţi oare a doua spadă ?
Febril şi disperat, Yahnn încercă să argumenteze, însă tânărul continuă:
- Nu este nici a lui Rocannon, deoarece el încă îşi urmează drumul. Un om poate muri oriunde, dar un lord îşi întâlneşte moartea, adevărata moarte, numai pe domeniul său. Ea îl aşteaptă într-un loc ce-i al lui, un câmp de luptă, o sală sau capătul unui drum. Iar aici e locul meu. Neamul meu a coborât din aceşti munţi şi eu m-am întors la ei. A doua mea sabie s-a frânt în luptă. Dar ascultă, moarte a mea: sunt Mogien, urmaşul lui Halla - acum mă cunoşti ?
Vântul îngheţat şi tăios suflă peste bolovani. Stâncile se înălţau deasupra lor, stelele sclipeau mai departe. Unul din vântelegari se foi şi mârâi.
- Terminaţi, interveni Rocannon. Astea-s prostii. Terminaţi şi culcaţi-vă…
……..
Vântul continuă să fluiere; izvorul cald clipoci la picioarele sale. Mişcându-se lent şi eteric, locuitorul peşterii păşi într-o parte, iar Rocannon, aplecându-se, intră în beznă.
Tu ce oferi pentru ceea ce ţi-am dăruit? Ce trebuie să ofer, Străbunule ? Ceea ce iubeşti cel mai mult şi doreşti cel mai puţin să pierzi.
Pe lumea aceasta n-am nimic care să-mi aparţină. Ce pot dărui eu ?
Un obiect, o viaţă, o şansă; un ochi, o speranţă, o reîntoarcere: numele nu trebuie cunoscut. Dar îi vei striga
numele cu glas tare, atunci când nu va mai fi. îl oferi de bunăvoie ?
De bunăvoie, Străbunule.
Tăcere şi ţiuitul vântului. Rocannon aplecă fruntea şi ieşi din întuneric. Când înălţă capul, lumina roşiatică îl izbi în ochi - un răsărit rece şi sângeriu deasupra unui ocean de nori suri-stacojii.
….
- Ascunde-te! îi şopti lui Yahan, dar el însuşi nu se putu clinti. Elicopterul înainta nehotărât, zdrenţe de nori agăţându-se de elicele rotitoare. Chiar în vreme ce-l privea, etnologul vedea dinăuntru, neştiind ce caută, zărind două siluete pe coasta muntelui, speriat, speriat… Un fulger luminos, un şoc fierbinte de durere, durere în propria lui carne, insuportabilă. Contactul mental era întrerupt, spulberat. Redevenise el însuşi, stând pe marginea terasei, apăsându-şi pieptul cu palma dreaptă şi gâfâind, zărind elicopterul apropiindu-se tot mai mult, elicele învârtindu-se cu un ţăcănit puternic şi sec, tunul laser din bot aţintit asupra lui.
Din dreapta, din genunea de văzduh şi nori, ţâşni un uriaş animal înaripat, călărit de un bărbat ce răcnea cu un glas aidoma unui râs ascuţit, triumfător. O bătaie de aripi propulsa armăsarul şi călăreţul drept înainte, cu toată viteza, către aparatul plutitor. Se auzi un zgomot strident, aidoma sfârşitului unui urlet, apoi văzduhul rămase pustiu.
Cei doi de pe stâncă se ghemuiră, privind. De jos nu răzbătea nici un sunet. Norii se încleştau şi pluteau peste abis.
- Mogien!
Rocannon strigă numele cu toată puterea. Nu căpătă nici un răspuns. Doar durere, teamă şi linişte.
…….
Făcuse tot ceea ce putuse. Fusese un prost, închipuindu-şi că putea realiza ceva. Ce reprezenta un singur om împotriva unui popor de războinici ? Istovit, rumegându-şi cu amărăciune înfrângerea, călări spre Breygna, unicul loc ce-i rămăsese. Nu se mai întreba de ce Liga îşi întârzia atacul. Nu aveau să vină. Consideră mesajul lui un şiretlic, o cursă. Sau, la fel de bine, uitase coordonatele exacte; o cifră greşită îi trimisese mesajul în golul unde nu exista nici timp, nici spaţiu. Pentru asta, murise Raho, murise Iot, murise Mogien: pentru un mesaj care nu ajunsese nicăieri. Iar el era exilat aici pentru restul vieţii, inutil, un străin într-o lume străină.
La urma urmei, era lipsit de importanţă. Era un singur om. Soarta unui om nu este importantă.
Nu putea suporta amintirea acelor cuvinte. Privi îndărăt, încă o dată, ca să uite chipul lui Mogien, apoi răcnind, ridică braţul schilod pentru a stăvili lumina intolerabilă, copacul înalt de foc alb care ţâşni, în tăcere, pe câmpia dinapoia lui.
în vacarmul şi rafala de vânt care urmară, vântelegarul ţipă, apoi se prăbuşi îngrozit spre sol, Rocannon sări de pe şa şi se ghemui la pământ, acoperindu-şi capul cu braţele. N-o putea însă spulbera - nu lumina, ci bezna, întunericul ce-i orbise mintea, cunoaşterea în adâncul fiinţei lui a faptului că o mie de oameni muriseră într-o secundă. Moarte, moarte, moarte iarăşi, şi iarăşi, toată dintr-o dată, într-o clipă, în trupul şi creierul său. Apoi, tăcere, înălţă capul şi ascultă, şi auzi liniştea.
EPILOG
Coborând pe vânt în curtea Breygnei, la apusul soarelui, descăleca şi rămase lângă vântelegar - un bărbat obosit, ţinând aplecat capul cărunt. Se strânseră iute în jurul lui locuitorii bălai ai castelului, întrebându-l ce fusese focul cel mare din miazăzi şi dacă alergătorii de pe şesuri care povesteau despre nimicirea Străinilor spuneau adevărul. Era ciudat cum îl înconjuraseră, ştiind că el ştia. Bărbatul o caută cu privirea pe Ganye. Când îi zări chipul, îşi regăsi graiul şi rosti, cu multe şovăieli:
- Vrăjmaşul a fost distrus. Nu va mai reveni aici. Lordul tău Ganhing a fost răzbunat. Şi lordul meu, Mogien. Şi fraţii tăi, Yahan, şi neamul lui Kyo, şi prietenii mei. Toţi sunt morţi.
îi făcură loc să treacă şi el intră în castel, singur.
Peste câteva zile, într-un amurg azuriu şi limpede, spălat de ploile turnătoare, o însoţi pe Ganye pe terasa încă udă a turnului. Femeia îl întrebase dacă avea să părăsească Breygna. El tăcu multă vreme înainte de-a răspunde:
- Nu ştiu. Yahan se va întoarce în miazănoapte, în Hallan, cred. Sunt destui tineri aici doritori să întreprindă o asemenea călătorie pe mare. Iar Lady a Hallanului
aşteaptă veşti despre fiul ei… însă Hallan nu este căminul meu. Eu nu am aşa ceva. Nu fac parte din poporul vostru. Ganye ştia acum câte ceva despre el şi-l întrebă:
- Cei din neamul tău nu vor veni să te caute ? Bărbatul privi peste ţinutul minunat: râul sclipea în
amurgul verii, departe către sud.
- S-ar putea, zise el. Peste opt ani. Ei pot trimite moartea instantaneu, însă viaţa e mai înceată… Cine este neamul meu ? Eu nu mai sunt ce-am fost. M-am schimbat, am băut din izvorul munţilor. Şi nu-mi doresc niciodată să mai merg acolo unde aş putea auzi glasurile vrăjmaşilor mei.
Laolaltă parcurseră, în tăcere, şapte paşi până la parapet; după aceea, Ganye, privind către azurul neclar al munţilor, vorbi:
- Rămâi cu noi aici. Rocannon tăcu puţin, apoi spuse:
- Voi rămâne. Pentru o vreme.
A rămas însă pentru tot restul vieţii. Când navele Ligii s-au întors pe planetă şi Yahan a călăuzit una din expediţii către sud, spre Breygna, în căutarea lui, l-au aflat mort. Cei din Breygna îşi jeliseră Lordul, iar văduva lui, înaltă şi bălaie, purtând în jurul gâtului o nestemată mare, vineţie, montată în aur, i-a primit pe cei care veniseră după el. Astfel încât n-a ştiut niciodată că Liga dăduse planetei numele său.
). Si Je a petrecut o dupaamiaza foarte frumoasa in compania ei. Chiar frumoasa. Si Je sincer ar vrea sa repete experienta. Cu aceasi fata frumoasa. 
